Despre competitie si cum ajungi sa fii propriul tau erou

Am ascultat recent un discurs de-al lui Alfie Kohn despre competitie. In cuvintele lui, “Competitia este pentru stima de sine, cum este zaharul pentru dinti”. Motivul pentru care ea nu este folositoare, este printre altele ca:

1. Ne incurajeaza sa ne indoim de noi insine. Sa credem ca doar daca ne comparam cu altii, ne putem da seama daca suntem sau nu valorosi.
2. Ne invata ca succesul nostru apare, doar in detrimentul altora. “Ori eu, ori el”. Ceilalti, sunt potentiale obstacole in fata succesului nostru, chiar a fericirii noastre.
3. Toti pe care ii intalnim, sunt potentiali rivali, chiar daca nu a pornit inca “jocul”.
4. Cu cat concuram mai mult, cu atat vrem mai mult. Daca se intampla sa castigam, vrem sa simtim acea adrenalina (de scurta durata), care ne face sa ne simtim importanti, cei mai buni. Daca pierdem, si majoritatea pierdem, pentru ca victoria apartine de obicei unui singur individ, ne simtim tot mai rau. Mai incercam pana cand la un moment dat vom renunta. Dar nu pentru ca ne-am dat seama de cercul vicios in care ne aflam, ci pentru ca am ajuns in punctul in care increderea in propria persoana e aproape 0.

Si lucrurile astea m-au facut sa ma gandesc la propria mea experienta cu competitia. Eu am pornit de mica, de la gradinita, de la un nivel destul de mic de incredere in mine insumi. Nu stiu exact de ce. Familia avea incredere in mine, si imi arata asta zilnic, dar cumva, eu nu ma consideram demna de increderea lor. Vedeam in aproape tot ce faceam ca esuez jalnic si ca nu merit atata incredere. Eram in permanenta competitie cu sora mea mai mica, si simteam nevoia sa demonstrez ca merit sa fiu bagata in seama, valorizata. Eram in competitie cu fiecare copil din grupa de la gradinita, in afara de prietena mea cea mai buna. Si tiparul s-a extins la scoala, liceu chiar si facultate. Mereu in competitie cu cei care erau mai buni decat mine, sau primeau mai multa atentie. Destul de obositor, nu? Si faceam eforturi, imense! Dadeam tot ce puteam ca sa ies in evidenta. Am inteles destul de repede ca sa ma remarc in mod negativ, nu era ok, as fi fost tot timpul pedepsita (cum patea sora mea). 

Asa ca aveam celelalta varianta. Sa ma remarc prin reusite. Asa ca am intrat in competitie cu mine insami. Si a fost dureros de cele mai multe ori. Ma indentificam cu notele pe care le luam (desi nu eram certata pentru notele mele, mi se spunea doar ca trebuie sa invat mai mult data viitoare). Si invatam. Dar mi-am descoperit limite. Care mai rau decat simple obstacole, erau munti. Cum era matematica de exemplu. Nu intelegeam mare lucru si imi era foarte greu sa memorez si sa gasesc repede solutii. Am fost mereu foarte emotiva si totul era pentru mine o emotie. Cifrele erau emotii, adunarile, scaderile le traduceam in emotii sau culori. 1 era negru, 2 era rosu, 3 albastru, 4 mov, 5 portocaliu, imi aduc aminte acum de parca era ieri. In capul meu, neuronii jucau leapsa in loc sa spun repede cat face 6 x 7. Si bineinteles nu intelegeam mecanismul atunci si cei din jur erau taaare frustrati cand incercau cu multa bunavointa sa ma faca sa inteleg cu ce se mananca matematica. Si la istorie de exemplu, care ma atragea, pentru ca o vedeam ca pe o culegere de povesti, nu retineam evenimentele propriu zise. Sau anii. Dar retineam emotia pe care o aveam cand citeam despre un moment anume. Imi aduceam apoi aminte emotia, si din ea, refaceam firul povestii. Nu foarte exact, doar 80% pe acolo. 

Dar in scoala, daca nu dai raspunsul corect, ci doar partial, aproape tot timpul esti un elev mediocru. Iar pentru mine, asta era inacceptabil. Asa ca imi impingeam limitele. Imi aduc aminte cand imi spunea surioara mea, cu multa candoare,“putrezel”, pentru ca stateam mult in casa, citind. In loc sa ies afara sa ma joc cu copii. Dar puteam sa ii explic ca m-am saturat sa ma mai lupt sa ies in evidenta? Sa fug in casa plangand ca nimeni nu vrea sa se joace jocul propus de mine? Sa fiu valorizata de “copii de la bloc” si ca mai bine restrang competitiile in care ma aflu? Nu puteam, pentru ca nici eu nu intelegeam. Stiam doar ca ma doare sa tot ies afara si sa fac parte din turma, fara sa ma pot “decupa” cumva ca cineva cu initiativa, pe care altii sa il urmeze. Pentru ca eu ii admiram pe toti cei care se impuneau, si erau “lideri”, chiar si pe sora mea, care daca nu reusea altcumva, se impunea cu forta. Nu intelegeam ce ii facea pe acei copii, “speciali”. De ce nu puteam sa fiu si eu speciala?

Apoi am ajuns in a 5-a, la Liceul de Arta, unde am ramas pana la sfarsitul clasei a 12-a. In arta mi-am gasit valorizarea, si am avut profesori care au vazut ca am ceva diferit, care trebuie dezvoltat. Si a mers, pentru ca am reusit sa ma exprim mai bine. Vizual, estetic, artistic si in scris (v-am spus ca citeam mult). Dar si acolo este competitie. Tot pentru nota cea mai mare. Pentru primul care stie raspunsul la intrebarea profesorului, pentru cea mai buna lucrare, cel mai bun desen, pentru cea mai buna medie anuala....Norocul meu era ca in ce tinea de prietenii mei, care fiecare era la ceva mai bun decat mine, imi placea sa ii sustin, sa ii incurajez, sa ii ajut cum pot si la ce ma pricep eu. Cu prietenii mei stiam sa colaborez, nu sa concurez impotriva lor. Ma bucuram daca luau o nota mai mare decat mine, pentru ca ii admiram. Si ma intristam daca luau o nota mai mica, pentru ca stiam ca sunt capabili de mai mult si ca poate au avut doar o zi mai proasta. 

Cumva, in ciuda tuturor presiunilor din exterior, de a fi in competitie vesnica, am descoperit ceva. Eram in competitie cu mine insumi, si asta m-a facut sa imi doresc sa ma cunosc si sa ma imbunatatesc. Ii admiram pe cei mai buni ca mine. Nu infumuratii si egoistii. Ci pe cei blanzi si corecti. Pe acei lideri naturali, care te inspira sa vrei sa fii si mai bun. Dar nu in detrimentul altora. Ci in folosul lor, ca sa ii ajuti. Si tot atunci, am invatat ca daca tu nu ai “ceva”, nici nu poti sa dai mai departe. Asa ca am inceput sa strang. Sa vad ce imi lipseste, sa caut. Erau primii mei pasi spre dezvoltare personala. Si cautam sa invat de la oamenii din jur pe care ii admiram. La propriu, mergeam la ei si ii intrebam, “Tu cum faci asta?”. Imi primeam mereu raspunsul, si ma gandeam la cum pot sa aplic ideea asta noua, in viata mea.

Eu cred, ca singura competitie care este de folos, e cea in care tu te tratezi pe tine insuti ca pe un partener. In care inveti sa colaborezi cu tine insuti, pentru binele tau, in folosul celorlalti. Nu ca un inamic, pe care trebuie sa-l distrugi, ca sa iesi invingator. Nu. In situatia asta defapt nimeni nu castiga. Toata lumea pierde. Si ramai cu vinovatie, stima de sine – zero si o atitudine de victima, plina de frustrari.

Mi-am dorit toata viata sa fiu speciala, pana cand am fost invatata sa ma vad eu asa. Pana cand mi s-au aratat talentele pe care le aveam oricum in mine. Cand am invatat sa am incredere ca pot sa fac ce imi propun, ce simt si imi doresc sa manifest. Cand am fost invatata sa imi cunosc si sa imi imbratisez emotiile in loc sa ma lupt cu ele si sa incerc sa le controlez. Am avut mereu oameni in viata care au reusit sa ma ajute sa ma descopar, sa ma depasesc, sa devin cel mai bun om care pot sa fiu. Am inteles ca asta e tot ce trebuie sa fac. Si mai ales, am inteles ca singurul fel in care oamenii astia m-au inspirat, a fost iubire neconditionata. Nu au asteptat nimic de la mine, pentru ca imi vedeau deja potentialul si credeau in mine. Iar de la ei, eu am invatat cum sa inspiri pe cineva sa creada in el insusi. Si am inteles, ca desi avem toate raspunsurile in noi insine, avem nevoie si de cineva care sa ne arate unde sa ne uitam si ce sa facem cu atata potential cand il descoperim. Mai ales cand suntem mici si nu intelegem cum functionam, cum functioneaza lumea si noi in ea. 

Mi-am dorit mereu, ca atunci cand voi avea copii, sa fiu un exemplu bun pentru ei. Sa ii pot invata cum sa fie oameni buni si cinstiti, iubitori si intelegatori. Si de mult am inteles, ca singurul fel in care pot sa fac asta, este sa devin eu acel om. Doar asa pot intelege mecanismul, doar asa pot sa le explic si lor cum functioneaza. Dar trebuie sa fiu un exemplu, care traieste ce “predica”. Iar asta e cea mai potrivita aventura pentru mine. Sa devin propria mea eroina.    

Pentru voi ce e competitia? E ceva folositor, sau o sabie cu doua taisuri? Sau competitia ascunde in spate un imens potential de autocunoastere, daca doar ne schimbam perspectiva si felul in care ne raportam la ea? Si daca da, voi cum reusiti?