Sarcina, Vointa si Pofte Partea a 2-a



Cum am smecherit o crema de zahar ars si am alunecat apoi pe dulceata de visine


Sunt zile, cand te simti foarte increzator in fortele proprii. Cand esti atat de convins ca esti stapan pe situatie, si nimic din lumea asta nu iti poate da planurile peste cap. Si apoi...
Jap-jap! Inapoi la realitate! (da, se simte fix ca doua palme)
Ce? Credeati ca s-a terminat? Nuuu, Doamna Pofta are multe provocari in traista si desi era mijlocul iernii, ea se incalzea la focul in care ma fierbea pe mine...psihologic vorbind. Eu sunt friguroasa din fire.

Crema de Zahar Ars si Andrada cea Voinica


Una din provocarile vietii mele este Crema de Zahar Ars. Este slabiciunea mea. In adolescenta, am incercat sa mananc pana mi se facut rau, in speranta ca dupa, nu o sa mai vreau sa mai vad vreodata in fata ochilor nici o felie. Ei bine, greseala! In ziua aceea nu am mai vrut. In ziua urmatoare, eram cu capul in frigider scobind cu o lingurita dupa siropul de zahar ars.

Am inteles ca sunt unele puteri mai mari decat mine, care vor sa mananc aceasta minunatie. Asa ca umila, mi-am plecat capul in fata zeilor si, din momentul “Divortului de Zahar”, am introdus un fel de “Permisie”, in care mi-am dat voie, ca o data pe an, de ziua mea de nastere, sa consum Aurul Deserturilor. Cu Zahar! Muahahaha!

Zis si facut, a functionat de minune Permisia, si-a indeplinit scopul. Mancam o data pe an si eram foarte satisfacuta. Dar apoi, insarcinata fiind in doua luni, am vrut mai mult, mai repede. Lumina “Vointei”  isi pierdea din intensitate, dar ce sa ma tot abtin. Gasesc eu o solutie. Iar aceasta solutie s-a ascuns in Zaharul de Nuca de Cocos. (Link) Indice glicemic mai mic, nerafinat prin procedee chimice, gust de caramel. Perfect!

Si ce credeti, chiar a fost wow! A avut gustul 97% asemanator cu cel original. 3% a fost gustul specific al zaharului de nuca de cocos, putin diferit, dar suficient cat sa nu fie 100% rezultatul final. V-as arata experienta gatitului cu acest zahar, pentru ca sunt niste chestii mici de care trebuie tinut cont dar nu am facut poze de final...Prea mult entuziasm....

Doamna Pofta 1 – Andrada 1 (era 0 dupa covrigul polonez, daca tineati scorul)

Victoria era a mea, scorul egal. Am smecherit reteta de Crema de Zahar Ars, am folost zahar de nuca de cocos, alternativa mai sanatoasa, si in doua zile am halit, cu putin ajutor, ceva mai mult de 5 portii. M-am simtit bine, fara efecte secundare, nici macar sugar high, ceea ce a fost interesant. Si, conform clauzelor din Permisie, nu am mai mancat nimic cu zahar, de nici un fel, doua saptamani. Doar miere, 1 lingura pe zi, curmale, stafide sau smochine. That’s All Folks! Super aranjament asa-i?
Da, eram extrem de mandra de mine. Increderea plutea pe culmi inalte. Ma descurcam respectabil.

Dulceata de visine cea alunecoasa


Apoi, intr-o seara, vorbesc la telefon cu mama si simt gust de dulceata de visine. Oh, dulce amagire! Cat ti-am simtit lipsa!(mai exact vreo 8-9 ani)
“- Mama, mai ai cumva dulceata de visine?
- Nu, pai nu am mai facut,ca nu prea mai mananc nici eu dulce, si e greu de facut...De ce?
- Imi trebuie cum nu mi-a trebuit niciodata!
- Hai mama, ca ma uit prin camara, poate ca mai gasesc, te sun imediat.”
Cele mai lungi 10 minute. Suna telefonul:
“- Nu mai am. Dar nu gasesti de cumparat pe acolo?”
 Ma apuca disperarea, nici nu o mai aud incercand sa-mi dea sugestii, sa ma ajute. Draga de ea, si ea a fost incercata de Doamna Pofta pe vremea ei, insarcinata cu mine. A vrut ananas...Ma intelegea.

Aveam forte proaspete, “Vointa” lumina ca un soare torid. O sa-mi treaca, o sa uit. Si chiar asa a fost. Se pare ca Doamna Pofta pierdea teren. Au trecut cateva saptamani. Am uitat. Vin parintii mei in vizita la noi, intram intr-o librarie unde era si o cafenea si mi se fixeaza ochii pe un borcan de dulceata de visine, ca un vultur cu ochii pe prada. Era de vanzare, nu doar de expozitie. Pret perfect (cred ca era perfect si 50 de lei la starea semi frenetica in care ma aflam). Ma uit rapid la ingrediente. Zahar, Visine, Lamaie. Oh – Doamne! Ce sa mi-o cumpar eu, mi-au luat-o ai mei, cand mi-au vazut bucuria si sclipirea din ochi. Dar, rabdarea nu m-a parasit. Am asteptat pana am ajuns acasa si am deschis borcanul. Iau o lingurita. AMBROZIE!

Era perfect gustul! Fix ca dulceata facuta de mama. Le dau si lor sa guste, trece testul cu brio. Dulce, acrisor, un pic amar, toate se rostogoleau ca o cascada pe limba mea. Glandele mele salivare dansau ca un foc de artificii. Explozii colorate, urmate apoi de linistea satisfacatoare si plina de pace.
In timp ce eu ma bucuram de secunde de extaz, Doamna Pofta jubila! Am alunecat pe calea Poftelor, unsa cu dulceata, si m-am lipit ca de o panza de paianjen. Dar aveam visine dulci pe limba si nici ca-mi pasa.

Au trecut 3 luni de atunci. Si mai am o lingurita de dulceata in frigider. Nu imi pare rau. M-am controlat. Puteam sa devorez borcanul ala cu doua portii de gris cu lapte. Dar nu am facut-o. Spuneti-mi voi, cine a castigat pana la urma aceasta tura de forta. Eu sau Doamna Pofta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu