Liniste acolo sus la mansarda!

“Liniste acolo sus la mansarda!”

Asta e o vorba, care la un moment dat al vietii mele, am inceput sa mi-o spun, cand imi simteam mintea bombardata cu ganduri, atat de haotice si irelevante incat aproape ca ameteam fizic. Ma simteam ca in vartejul unei tornade, ca cea care te duce in Oz. Dar din pacate, Oz-ul meu nu era atat de happy happy joy joy. Si incepeam sa ma enervez, sa imi pierd  rabdarea cu mine si propriile mele ganduri. Asa ca intr-un final, am respirat adanc si am spus STOP!

“Liniste acolo sus la mansarda, am nevoie sa gandesc!”

Urmata de replica adresata tot mintii mele: “Daca nu ai nimic bun de contribuit, sa nu te aud!”

Si ghici ce, chiar s-a facut liniste. O liniste calma, care a durat 3 secunde, poate 4. Si a fost suficient sa fac o “reconfigurare traseu ganduri”, ca un GPS smecher, reusind in final sa ma adun.

Mai tarziu, am vrut sa inteleg mecanismul. Ok, ce s-a intamplat in capul meu? De ce a functionat? Si mai ales, e atat de usor?

Concluzia mea este ca am devenit constienta de fiecare gand in parte, l-am simtit, i-am acceptat prezenta. Lasandu-ma inainte purtata de “tornada”, eram la mila ei, facea ce vroia cu mine, pentru ca energia mea era indreptata respingerii. Respingeam toate gandurile in acelasi timp, fara discriminari. Respirand adanc, m-am “adunat” si am acceptat prezenta acelor ganduri. Da, erau haotice, in toate directiile, dar acum le constientizam si le acceptam. Nu ma mai luptam cu ele. Aveam din nou destula energie sa ma controlez.

Apoi am spus Stop! Tot corpul meu stie ce inseamna stop. Ma opresc, din orice fac. Instinctiv. Aud stop, e gata, las pixul jos, piciorul care vroia sa faca un pas in fata, ramane suspendat in aer, pana si gura se inclesteaza, chiar daca e plina de mancare. Stop, e stop. E primitiv.

Mintea s-a oprit. “Aoaleu, ce face nebuna? Ce vrea sa faca acum? Zau ca s-a ticnit, ce era asa de rau, un mic twister de ganduri, nu e ca si cum ar fi prima data....”

“Liniste acolo sus la mansarda!” se aude cu multa fermitate in urechi. Mintea mea probabil ca se pregatea pentru o noua tirada:

      “Mansarda? Cine, eu? Da ce ma, auzi la ea, mansarda...”

      “Am nevoie sa gandesc!”

      “Si ce, asta nu-i gandit? Ete na! Ia de aici un gand, un gand din mijlocul la alte patru ganduri mai mici!” Banuiesc ca ar fi fost un pic agresiva in momentul acela, era prima oara cand o puneam pe mute.

      “Daca nu ai nimic bun de contribuit, sa nu te aud!”

      “Pai, daca pui problema asa....na, nu mai zic nimic!” se aude o minte imbufnata, mutroasa, dar linistita.

Eu cred, ca mintea noastra, e aici sa ne ajute si sa ne incurce in acelasi timp. Pentru ca atunci cand ne incurca mai tare, defapt atunci ne da ajutorul cel mai de pret. Ne da o lectie importanta. Aceea ca daca vrem cu adevarat, avem autocontrol perfect si putem colabora cu ea, nu sa ne luptam vesnic. Totul sta in felul in care ne raportam la ea.

Pentru mine, mintea e un prieten. Ma lauda si ma valorizeaza cand se intampla ceva pozitiv, si cu multa sinceritate, poate prea multa cateodata, ma “arde” daca fac o greseala. Acest Jiminy Cricket personal, parca uneori nu avea limite, si se putea duce cu o critica, pana in panzele albe, pana ma desfiinta cu totul. Dar, din momentul in care am ales sa vad mintea, ca pe o prietena, am inceput sa o tratez ca pe o prietena. Sa ii multumesc atunci cand ma ajuta, sa ii cer ajutorul, cand “imi pun mintea la contributie” si in acele cazuri de marginea prapastiei, in care increderea mea atarna de o sfoara, sa o tragem impreuna pe teren drept, cu un simplu “E ok, mai incercam si altadata.”

Si uite asa, cu blandete, cum ai vrea sa fie cea mai buna prietea a ta, si cum te-ai comporta si tu cu ea, mintea devine un instrument cu ajutorul careia construiesti. Cu timpul, nu o sa mai dai cu piciorul de oftica in gramada de pietre care doar ce s-a pravalit in fata ochilor tai, cum ar fi o dorinta neimplinita sau un proiect la care ai renuntat de frica. Pentru ca o sa te scuturi de praf, o sa te uiti la pietre si o sa vezi o noua oportunitate.

Asta face mintea, atunci cand iti e prietena si nu dusman. Iti da speranta, iti arata alte variante, te incurajeaza sa incerci din nou, sau sa schimbi cu totul perceptia. Dar mai intai, “Liniste acolo sus, la mansarda!”

"When you change the way you look at things, the things that you look at, change.” – Wayne Dyer